Mi-e îmi este din ce în ce mai limpede că această criză mondială, dincolo de aspectele ei pe orizontala vieții: economie, finanțe, viața socială sau comandamente militare, ne cheamă în primul rând la o profundă autoevaluare morală și spirituală! Lumea exterioară nu este altceva decât reflexia universului nostru interior! Marele examen la care este supusă planeta este despre natură și condiția umană!

Mă preocupă foarte tare întrebarea legată de cum ne vom manifesta în fața semenilor, în societate dar și față de propria noastră conștiință! E clar că restrângerile vieții sociale, diminuarea veniturilor și înăsprirea sistemului legislativ ne vor bulversa în prima fază, chiar ne vor schimba majoritatea percepțiilor despre lume! Important e, să nu rătăcim prea mult în confuzie, panică și incertitudine!

Avem nevoie să regăsim cât mai repede busola unei viețuiri cât mai frumoase într-o lume din ce în ce mai…urâtă! Ce provocare imensa la care este chemat sufletul nostru de origine divina!
Prin natura noastră, suntem ființe expansive, curioase, neliniștite cu rațiunea de a ne depăși atât limitele cât și condiția! În funcție de vârstă, nivelul de educație, de cultura, nivelul de trai, confortul social și mai ales de gradul de Spiritualitate, reacționăm atât de diferit în fața provocărilor momentului!

Pendulăm între panică irațională și pacea certitudinii ca nu suntem niciodată singuri! Ca Dumnezeu e prezent in viețile noastre de când ne naștem, pana când murim! Of, Doamne, dacă ne-am fi zidit mai din timp, templul tău în inimile noastre, poate nu mai eram atât de disperați că ni se închid bisericile din cărămidă!

Zile acestea noi ne-am aliat din păcate cu panica și egoismul în loc sa facem loc iubirii de semeni și de Creator, și deși ne găsim în postul Pastelui, așteptând chemarea la Viața Vecinica a Mântuitorului, ne macină pe toți groaza în fata suferinței și a morții! Uitam ca în raport cu veșnicia, timpul omenesc devine praf! Ce înseamnă un an, o suta, o mie în raport cu eternitatea lui Dumnezeu? Dacă am fi învățat că trebuie sa murim ca sa fim veșnici, acum am fi fost cuprinși de liniște! Isihie, cum o numesc Sfinții parinti!

Eu văd în aceasta pandemie prilejul fundamental al înnoirii noastre! Al recăpătării interiorului și al comuniunii! Ce frumos spune Episcopul Ignatie al Hușilor:

“Acum, lumea întreagă este un imens spital, pentru ca să învățăm să treacă prin miezul inimii bisericii noastre suferința celuilalt și să multiplicăm serotonina comuniunii dintre noi.”

De acum inainte, nu mai am nici o îndoială, vom fi cu toții martorii fragilității naturii umane, dar poate tocmai aceasta uriașă frica de moarte sa ne facă sa ne reîndrăgostim cu toată puterea de viața!