Sebastian Burduja anunță, într-o postare pe Facebook, că bunica sa a încetat din viață, la 97 de ani.
Ministrul a postat un mesaj cutremurător:
“Nu m-ai ascultat, Bunica. Ți-am zis că trebuie să bați suta, iar tu ai ales să pleci prea devreme pentru noi, chiar dacă mereu spuneai că la 97 de ani ai prea multe primăveri. Bine, tu mereu ai rotunjit în sus. De data asta, însă, aș da orice să mai rămâi cu noi: un an, un ceas, o clipă.
Tot ne zici, de ani de zile, mai în glumă, mai în serios, că “de-acuma-i gata” și te duci lângă cei de care ți-e dor. Dar cu noi cum rămâne, Bunica? Tu ești stâlp, ancoră și reper, iar noi la tine nu putem să ne gândim la timpul trecut. Ce grozăvie!
Tu ești acolo, în casa “de la deal” din Ciritei, înconjurată de prăjiturile tale faimoase, de toți oamenii care te iubesc și te prețuiesc, de generațiile de copii ajunși mari, pe care i-ai îndrumat prin școală și prin viață. De cărțile fermecate pe care ni le dai cadou, sa știi tu sigur că ajung la noi în bibliotecă. De icoanele la care te închini, cu smerenie, și-ți faci o cruce mare: “Mulțumesc Ție Doamne, pentru toate darurile tale…” Și de noi ești înconjurată, Bunica, de ai tăi copii, nepoți și strănepoți.
Știu că mi-ai zis până în ultima clipă că mă iubești și că ești mândră de mine, cu toată iubirea revărsată din ochii tăi albaștri minunați, din care un strop de cer a ajuns peste generații până la noi. Dar ce mă voi face de-acum încolo? Tu ești mereu pe recepție la fiecare emisiune TV. Ba chiar mă citești și pe Facebook, de pe la vecini. Și de fiecare dată când scriu despre tine descopăr oameni care te iubesc și te respectă de-o viață.
Și cu toate răutățile și răutăcioșii acestei lumi ce facem, Bunica? Cine o să-mi mai spună, în stilul tău inconfundabil: “dă-i la boala, măi băiete!” Sau cu cine voi rememora campania noastră independentă din 2016, când am bătut împreună șoselele și mai ales ulițele din județul Neamț, pe la rude îndepărtate? Sau când apărai cu bastonul afișul de lângă casa ta? “Aista-i nepotul meu…” le ziceai vecinilor. Iar mie, seara târziu când trăgeam istoviți la gura sobei: “Politică ți-a trebuit, nepoate…” Atunci nu am reușit, dar nici nu contează. Ce bine că am petrecut timp împreună și câte am mai învățat de la tine!
Iar acum, Bunica, o să mă ierți tu oare că nu pot să fiu acolo, pe ultimul drum? Cumva ai planificat tu lucrurile astfel încât să nu pot să vin…tocmai acum? Mereu râzi de viață cum numai tu știi să o faci, cu bunele și relele ei: “Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, dragii bunicii…” Parcă te aud dojenindu-ne că îndrăznim să ne întristăm, dar doru-i dor, Bunica, iar lacrimile-s lacrimi.
De-acum rămâne să ne veghezi de dincolo de stele, Bunica. Împreună cu îngerașii lui Dumnezeu, care sigur au să-ți spună câteva taine, iar tu sigur ai să le spui povestea cu cei trei purceluși, cum ne adormeai și pe noi acum mulți ani, Bunica. Ani care au trecut și trec ca o clipă. Un lucru să nu-l uiți niciodată, Bunica: te iubesc infinit!
PS Și te rog să mă mai ierți, Bunica, pentru că efectiv nu am găsit nicio poză în care să fim împreună și să nu râd cu gura până la urechi.”
